Zice că era odată într-o țară un balaur cu douăsprezece capete. Și era mânia lui Dumnezeu, nu alta, ce făcea balaurul acela. Nu era vietate, nu era om, nu era nimeni în lume, care să treacă prin apropierea lui, și să nu-l prindă și să-l mănânce. Ba, ce este încă și mai mult și mai îngrozitor, el nu se îndestula numai cu stârpirea vitelor omenești, ci pretinse de la o vreme ca aceștia să-i dea în fiecare zi și câte o fată de mâncare, că de nu-i dau, e vai și amar de capul lor! Și oamenii?…Ce era să facă?…Se supuseră și-i deteră și câte o fată spre hrană, căci nimeni nu se afla în toată țara aceea care să-i scape de bala cea spurcată și nesățioasă. Însă, de la o vreme, se gătiră și fetele, și veni acum rândul la fata împăratului.

    Împăratul, văzând aceasta, se băgă în toate răcorile, și știind prea bine că alt chip de scăpare nu e, dete veste prin toată țara, că cine se va afla și-i va scăpa fata din ghearele balaurului, aceluia i-o dă de soție, iar după moartea sa îi lasă și toată împărăția, să fie el mai departe împărat.

    Și s-a dus vestea aceasta ca fulgerul dintr-un capăt până în celălalt capăt al împărăției. Și mulți feciori aleși, mulți voinici, când au auzit de dânsa, bucuroși și cu drag de inimă s-ar fi dus să răpuie viața balaurului, căci tânără și frumoasă era fata împăratului, și fericit ar fi fost acela care ar fi putut-o lua de soție. Dar nimeni nu se încumeta, căci balaurul nu numai că era foarte grozav, ci și foarte tare, și om, nu nimic, trebuia să fie acela care ar fi voit să-l omoare.

Dar iată că pe când era cea mai mare nedumerire, tânguire și jale în toată împărăția, că nu se află nici un cap de om care să scape pe fata împăratului, ce ca mâine avea să fie dată balaurului spre hrană, se ivește de prin părțile acelea, unde se afla balaurul, un Făt-Frumos călare pe un cal alb ca spuma laptelui și înarmat cu o suliță lungă și ascuțită. Și cum aude despre starea lucrurilor, întreabă pe unul pe și pe altul, unde se află lighioana cea de balaur, care a cășunat atâta supărare și tânguire în întregul cuprins al împărăției. Iar după ce i se spuse, nici una, nici două, dă pinteni calului și se duce țintă la dânsul.

Balaurul, când prinsese de veste că vine cineva spre dânsul, ieși din fântâna unde se adăpostea și stătea, cu o falcă în cer și cu una în pământ, gata numai să-l apuce și să-l înghită.

Însă voinicul nostru, care nu era nimeni altul, fără numai Sf. George, nu se sperie, ci cum dă ochii cu dânsul, se repede cu calul asupra lui și, cât ai clipi din ochi, îi înfige sulița în gât, și-l răpune, cu toate că avea douăsprezece capete și era mânia lui Dumnezeu de îndrăcit și tare.

    Împăratul, cum auzi de aceasta, se bucură cum numai poate să se bucure tot omul când scapă dintr-o primejdie foarte mare. Și voind a-și împlini făgăduința, chemă pre Sf. George la sine și-i spuse că-i dă drept recunoștință și mulțumită, fata de soție, iar după moarte îi lasă și împărăția.